M-am abandonat oarecum confortabil clarităţii dimineţii şi am lăsat frigul să taie în carne, un fel de exorcizare a trupului de păcat. Merg de parcă aş aluneca în abis, dar vântul rece are grijă să mă ţină aici şi acum, lângă frunzele tăcute care cad demn în imensul cimitir al oraşului. Îl văd altfel şi nu e din cauza ochelarilor de soare. Mă simt ca o pasăre care s-a întors la cuibul de iarnă pentru a muri în intimitatea unui cămin doar pe jumătate abandonat, doar pe jumătate pierdut. Sunt acasă şi nicăieri, am revenit să-mi contemplu plecarea de la sânul oricum otrăvit.
Mi se pare ciudat să văd prin noua lentilă, mai puţin verde, oameni care trec grăbiţi, oameni pe care cândva i-am ţinut de mână. M-au privit de departe. „Nici asta nu s-a schimbat”, m-am gândit, în vreme ce încercam să sting trupul care ardea ca o torţă în dimineaţa rece şi clară, privită prin lentila cea nouă.
Cuvintele se strecoară încet, printr-un filtru nevăzut, în limba pe care cumva am uitat-o, capătă un sens bizar, puternic, mă-ndeamnă să-mi fie drag în româneşte. Şi totuşi, Adele spune mai bine în căşti „Sometimes it lasts in love, but sometimes it hurts instead”. Şi totuşi…
Înaintez de parc-aş cădea, în simplitatea unei ore reci, fără complicaţii, sufletul e liber să spună ce vrea, în orice limbă, să se strecoare din nou pe portiţa secretă pe care a găsit-o din întâmplare. Sufletul e liber să simtă ce vrea, aproape singur, neposesiv şi neposedat, pe banca pe care ninge cu frunze. Doar trupul îi ţine isonul, arzând interzis, alături de o umbră rănită şi tăcută care stă discret, mai departe.