Pentru Diana, cu dragoste

Ne invocăm adesea unii pe alții fără să ne dăm seama, așa cum Aladin invoca spiritul lămpii fermecate, ne aducem unii în viața celoralți de cele mai multe ori inconștient, dar întotdeauna de leac, chiar și atunci când doare, când pastila e amară. Nu știi niciodată unde te poate conduce o strângere de mână, o îmbrățișare în treacăt, un zâmbet, o întâlnire, o discuție, o privire, spre ce locuri din inimă despre care nu știai nimic, spre ce nou univers minunat sau spre ce bătălii aprige.

Ne-am întâlnit prima dată pe eclipsa de Lună din decembrie 2011. Și nu, nu eram nici vârcolaci, nici vampirese, în jur nu se petrecea nimic catastrofic, doar primul examen de calificare în meseria de astrolog din România. N-am vorbit prea mult pentru că pentru mine emoțiile erau de-a dreptul sufocante. Dar, sufletele noastre au cântat atunci, probabil și fără s-o înțelegem la nivel conștient, o odă a bucuriei regăsirii. Cine știe de când ne căutam și în câte vieți ne-am mai regăsit, de câte ori ne-am iubit, de câte ori am zburat, de câte ori am vrăjit, de câte ori ne-am salvat și îmbrățișat, de câte ori ne-am ținut inima în palme una alteia la lumina Lunii, în liniștea pădurii. Cine știe cât am călătorit prin universuri, luminate de iubirea uneia pentru cealaltă, chiar și pe coadă de mătură dacă a fost nevoie :D, cine știe de câte ori am dansat despuiate printre licurici sau pe pardoseli de marmură în lumina banchetelor strălucitoare, cine știe câte ierburi am fiert, câte otrăvuri sau leacuri am inventat, câte cărți de alchimie și de astrologie am citit împreună și poate chiar am scris, de câte ori am râs de prostia omenească, de câte ori ne-am îmbrățișat complice sau dezamăgite.

Poate că zânele vin pe lume cu baghete magice. Noi două cred că am venit cu bisturie fermecate pentru că realitatea are nevoie de disecții amănunțite, de drenaj până la sânge și-apoi de-un pic de magie adusă de departe, din dimensiunile în care doar șamanii se-ncumetă. Nimic nu arată mai bine ca o rană curățată pe viu. Doar noi știm asta, în mirosul aseptic de după. Îți mulțumesc, partenera mea de explorări nesfârșite, de reparații și restaurări sufletești nebănuite, de lamentări și sarcasm, de sensibilități răsfirate ca o rochie colorată de mătase într-o grădină japoneză.

Sufletele care se iubesc nu se pierd niciodată unul de celălalt. E o teorie care mi-a fost demonstrată și prin intermediul Dianei, prietena mea de veacuri, omul care-mi știe melodia sufletului, cunoaște cutiuța în care se ascunde adesea steaua mea prea înspăimântată uneori să răsară, omul care mă lasă să mă luminez din sufletul ei ca din Lună, ca din Soare, ca din stele călătoare. Dacă simt că mă pierd de mine însămi, Diana știe să mă redea mie din nou. Pentru că, vorba ei, ”Ada, noi ori suntem amândouă normale și minunate, ori suferim de aceeași ”mental disorder” sau, mă rog, de tulburări care se completează reciproc.” N-aș putea spune că am lăsat-o în sufletul meu, doar am descoperit că a fost mereu acolo, ca un copil mereu rebel pe care am simțit mereu nevoia să-l ocrotesc și să-l răsfăț, ca o magică femeie care a dat foc femeii magice din mine. Dar nu pe rug, cum au făcut alții prin veacuri, ci spiritual.

Suntem cele mai minunate, Diana! Mulțumesc și te iubesc!

foto: http://www.stephenmackey.com/